Am intrat în clasă la douăzeci și patru de ani. Nu am mai plecat.

Am ales istoria pentru că mi s-a părut singura disciplină care lămurește prezentul. Nu datele și nu listele, ci oamenii care au avut de ales și au ales. Asta am încercat să predau în toți acești ani: nu doar ce s-a întâmplat, ci de ce.

Douăzeci și doi de ani am fost director adjunct, iar zece ani am condus Liceul Teoretic „Hyperion” din Chișinău. Am învățat acolo un lucru care nu se predă la niciun curs: o școală bună nu se face din regulamente, ci din profesori cărora nu li s-a stins bucuria de a intra la oră. Cea mai mare parte a muncii unui director este să apere acea bucurie.

Am lucrat și dincolo de porțile liceului: în Consiliul Consultativ al Direcției Generale Educație, Tineret și Sport, în Consiliul Metodic Municipal, în juriile Olimpiadei de Istorie a Românilor și Universală și, timp de patru mandate, în Consiliul Orașului Durlești. Peste tot am dus aceeași convingere: hotărârile bune se iau aproape de oameni.

Am colaborat cu instituții din Republica Moldova, dar și cu organizații neguvernamentale din străinătate. Alături de Inițiativa pentru Competitivitate (INACO) din România am deschis în 2022 la „Hyperion” primul SmartLab din Republica Moldova: un laborator în care elevii lucrează cu tehnologia, nu doar aud despre ea. Am învățat atunci că o ușă deschisă spre afară aduce în școală mai mult decât orice regulament.

Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost singură. Soțul meu m-a sprijinit în fiecare an greu, cu răbdarea aceea tăcută care nu se vede în rapoarte; familia mi-a îngăduit orele târzii și sâmbetele petrecute la școală, iar comunitatea din Durlești a fost, de fiecare dată, alături de liceu. Le datorez mai mult decât pot spune într-o pagină.

Dintre distincțiile primite de-a lungul anilor, cea mai mare onoare rămâne Medalia „Meritul Civic”, conferită prin Decret al Președintelui Republicii Moldova în 2020. Am primit-o cu emoție și o port ca pe o recunoaștere a muncii unei școli întregi, nu a unui singur om.

Predau și astăzi istoria la Liceul Teoretic „Hyperion”. În rest, îmi împart timpul în trei: merg în școli, ca să stau de vorbă cu directori care trec prin ce am trecut și eu; țin ateliere pentru profesori, pentru că nimeni nu ar trebui să descopere singur, la fiecare generație, ceea ce se poate împărtăși; și pregătesc elevi pentru bacalaureat, pentru că un examen trecut cu capul sus deschide o ușă pe care nu o mai poate închide nimeni.

Am obiceiul să spun că o școală se măsoară în lumina care rămâne aprinsă după ce s-a sunat de ieșire: cineva mai repetă o lecție, cineva mai caută o soluție. Atât timp cât există lumina aceea, restul se poate învăța.