Însemnări din școală: pedagogie, conducere și oameni

Rugați un coleg să stea la ultima bancă și să noteze, minut cu minut, cine vorbește. La cele mai multe ore, profesorul ocupă între 70 și 85 la sută din timp. Nu este o vină; așa am fost formați cu toții.

Încercați apoi o singură schimbare: după fiecare explicație de zece minute, dați două minute în care elevii scriu, în perechi, ce au înțeles. Ora nu se lungește, dar la final știți ce a rămas.

Peste o lună, refaceți măsurătoarea. De obicei, raportul se apropie de jumătate — și odată cu el se schimbă și liniștea din clasă, care nu mai este tăcere, ci lucru.

Înainte de fiecare consiliu, întrebați-vă un singur lucru: aici se ia o hotărâre sau se transmite o informație? Informația se scrie. Hotărârea se discută.

O ordine de zi cu trei puncte, trimisă cu două zile înainte, scurtează ședința la jumătate. Iar la final, notați în trei rânduri: ce s-a hotărât, cine face, până când.

În zece ani de direcție, aceasta a fost măsura care mi-a adus cea mai multă recunoștință din partea colegilor — și cea mai puțin spectaculoasă.

Întâi, linia timpului desenată cu mâna, pe o singură foaie, cu doar zece repere. Ce nu încape pe foaie, nu încape nici în memorie.

Apoi, gruparea în „vecinătăți”: ce se întâmpla în același an în Basarabia, în România și în Europa. Elevii țin minte contextul, nu cifra.

La urmă, povestirea cu voce tare, în două minute, fără notițe. Dacă un elev poate povesti, poate și scrie. Invers nu este întotdeauna adevărat.

Ajută la pregătirea orei: variante de sarcini, texte adaptate pe niveluri, întrebări pentru discuție. Timpul câștigat acolo se întoarce în timp petrecut cu elevii.

Nu are ce căuta în locul gândirii elevului și nici în evaluarea finală. Un eseu scris de o mașină nu spune nimic despre copilul care l-a predat.

Vorbiți deschis cu clasa: ce este îngăduit, ce se declară, ce date personale nu se introduc niciodată. Regulile scrise împreună se respectă mai bine decât cele afișate pe ușă.

Întrebați-l nu ce notă a luat, ci ce l-a mirat astăzi la oră. Dacă nu găsește nimic, problema nu este memoria, ci lipsa unei povești în care să intre.

Începeți de la ceva apropiat: bunicii, strada, orașul, o fotografie veche din casă. Istoria devine a lui abia când recunoaște în ea oameni pe care îi știe.

Și încă ceva: pregătirea pentru bacalaureat începe în toamnă, nu în aprilie. Nu din severitate, ci pentru ca aprilie să fie liniștit.

Nu cereți sprijin „pentru școală”. Cereți pentru douăzeci de scaune, pentru un rând de manuale, pentru transportul unei echipe la olimpiadă. Oamenii dăruiesc lucruri, nu abstracțiuni.

Spuneți apoi, public, ce s-a cumpărat și cât a costat. Un raport scurt, cu fotografii, aduce al doilea proiect mai ușor decât orice apel.

Cei mai statornici sprijinitori pe care i-am avut au fost părinții și foștii elevi. Legătura cu ei se ține tot anul, nu doar când avem nevoie.

Semnele sunt mărunte: absențe la prima oră, haine nepotrivite anotimpului, o tăcere nouă. Un diriginte atent le vede înaintea oricărei comisii.

Ajutorul care funcționează este discret și constant: o masă caldă, rechizite, transportul, o oră de sprijin după program. Nimic care să-l arate cu degetul pe copil.

Aici administrația locală și organizațiile neguvernamentale sunt aliați adevărați. Am cerut ajutor de multe ori și, în Durlești, aproape niciodată nu am primit refuz.

În 2022 am pornit de la o nevoie limpede: elevii noștri auzeau despre tehnologie, dar nu o atingeau. Cu asta ne-am dus la Inițiativa pentru Competitivitate (INACO), din România.

Un partener serios nu întreabă întâi câți bani vă trebuie, ci ce se schimbă pentru copii. Pregătiți răspunsul la această întrebare înainte de prima întâlnire.

Laboratorul a fost partea ușoară. Partea grea, și cea care contează, a fost pregătirea profesorilor care să-l folosească după ce se sting luminile inaugurării.

Delegarea adevărată înseamnă să dai și dreptul de a greși, altfel este doar o listă de sarcini cu alt nume.

Lăudați în public, corectați între patru ochi și niciodată invers. O umilință în cancelarie se ține minte zece ani.

Și păziți-vă profesorii buni de oboseală. Ei nu pleacă din cauza salariului, ci a sentimentului că nimeni nu observă.